Jurnalul copilariei

3Copilul meu ştie de puţin timp să vorbească dar niciodată nu întreabă: cum te cheamă? Şi nici nu îi trece prin cap să spună cuiva care este numele lui. Cu toate astea e foarte popular, ceilalţi roiesc în jurul lui ca ursuleţul Pooh printre borcanele cu miere. Şi e chiar miere din cele mai parfumate flori.
Cine ar fi crezut vreodată că poţi să zbori cu cineva pe tobogan doar întinzând o mână, să modelaţi împreună tărâna dupa ce l-ai strigat: Hei! Băieţelule! Tot fără nume şi fără adresă, doi sau mai mulţi oameni mici pot călări o coadă de mătură şi desigur pot împărţi aceeaşi acadea. Şi nimeni nu se supără. Şi nimeni nu se încurcă în jocul fără reguli.
Doar noi părinţii ne încăpăţânăm să coasem la infinit nume în pijamale până când oamenii mici, obosiţi de atâta insistenţă adaugă litera cu litera întrebării: Cum te cheamă?
Dar care e folosul acestor cuvinte şi a răspunsului; David?
Când în parc sunt cel putin 10 astfel de regi şi încă 20 de prinţese, Anastasia.
O simpla întrebare se înmulteşte în alte sute: Unde stai? Unde lucrezi? Ce maşină ai? Şi uite aşa nu mai e timp de joc, nu mai e loc de joacă. Aşa creştem şi începem să închidem încet dar sigur jurnalul universal al copilăriei.

Cum l-am cunoscut pe Dumnezeu!

2Era o vreme când îl căutam pe D-zeu periodic, în inimă dar și pe lângă, în tratate de angelologie, biblii prăfuite, filosofii și credințe.

Și mare mi-a fost mirarea să-l întâlnesc așa.

În copilul meu, în vorbele lui mici și stâlcite, în ochii lui care l-au văzut și îl știu dintr-un loc necunoscut dar sfânt.

Mergând de mână, pe stradă, o fereastră apare în cale.

Plouă și vreau să ne grăbim, copile! Pentru că deja zgribulit în hainele puțin mai mari, cu piciorușele în adidașii uzi din vina bălților în care ai sărit ca-n trambulină.

Să ne grăbim, copile! Si lasă fereastra în spate.

-Mami, mami! un iepuraș la geam.

-Vezi, mami, vezi?

-Mami, mami! O tobă la geam.

Vezi, mami, vezi?

-Mami, mami! Uite-l pe doamne, doamne.

Mă opresc, copile la fereastră…

Ce bine că plouă, chiar dacă ești mic și zgribulit și mă uit la Budha din fereastră.

Întrebându-mă atunci ca și acum, cum ai putut tu, oare, să știi?

Daca si cu Parca

Copiii si comorile

Tot mai des parinții ajung la concluzia ca picii lor așa mofturoși și răsfățați, cu nume de Goe sau Baruțu, sunt în definitiv cea mai mare comoară.

Și poate e clișeu, poate nu vă place, ceea ce mie mi se pare adevărul multiplicat.

După dureroasa și udă răfuială în baie, când fetița blondă ca un înger țipă ca un demon că nu-i chip să poată fi clatită și băiețelul nu poate să iasă altfel decât târâind prin casă, rățusca plină ochi cu lichide, e momentul în care te gândești serios la reclama cu prezervative.

Totuși, candva mai tarziu, când se sting luminile și se-nfig la ferestră luna cu cârdul ei de stele, copilul te roagă să-i cânți și să înmulțești stelele pe cer.

E o minune cum se-ntâmplă!

La fiecare twinkle! mai apare o stea.

La fiecare nani, luna strălucește mai tare.

Când repertoriul ajunge la “pământul nu mai e același, pe care îl știu de demult”, copilul adoarme și tu te trezești.

Te trezești și vezi ce bogat ești.

Valeriu Sterian- Cântec de leagăn

Dacă şi cu Parcă

Copiii vostri nu sunt copiii vostri

Ilustrata din “Micul Print”

”Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.” Kahlil Gibran

Vine o vreme când nu mai putem fi totul pentru copilul nostru, când înţelepciunea lui cere de la noi să-i arătăm tot universul. Universul plin de oameni, poveşti, muzică şi ştiinţă.

Universul îl cere, ni-l cere pentru a-l face un om mare, poate mai mare decât vom fi noi părinţii lui vreodată. Atunci începi să vezi cum copilul tău devine copilul lumii.

Şi îl duci la gradiniţă…

E o renunţare grea pentru părinţi la o extensie a inimii şi o luptă cu propriul egoism dar nici pentru copii nu e uşor.

Sufletele lor plăpânde trebuie să le încapă pe toate îngrămădite într-o singură zi, prima zi de grădi.

Ca şi cum noi am fi lăsaţi deodată şi pe negândite pe o planetă necunoscută, cu fiinţe ciudate, vorbind o limbă stranie şi cu obiceiuri neobişnuite, fără nici o direcţie dar în pijamale şi papuci de casă.

Poate să fie prea mult şi atunci să te intorci şi să pleci e cel mai bun lucru pe care să îl faci, dar îţi dai seama că nava a plecat şi nu poţi decât să plângi.

Dar când planeta e aşa de caldă, de primitoare, când totul e culoare şi curcubeu, când marţienii îţi povestesc ce frumoasă e viaţa acolo, cu muzică, cu dans, cu jucării şi voie bună, parcă mai vrei să stai o vreme.

O vreme până se întoarce nava, pe la 17.00, când Planetino Kinder Klub se închide.

Înţelegând că el, copilul tău, e acum copilul lumii, arată-i cât poate fi ea de bună, cât de blânzi pot fi dascălii, cât de simpu e să înveţi jucându-te şi ce important e să ai prieteni cu PlanetinoKinderKlub!

Dacă şi cu Parcă